Someone just for me

Partea cea mai frumoasa si simbolica din anime’ul Chobits. A fost printre primele mele anime’uri urmarite si desi in mare parte e comedie, are niste idei superbe si filmuletul de mai sus prinde toata esenta povestii. Mi s-a parut foarte potrivit pentru ca multe dintre gandurile lui Chii le impartasesc si eu…

Dilema la care am găsit răspuns

Vă mai amintiţi dilema aceea la care nu găseam răspuns? M-am întrebat vreo 2 luni dacă e mai bine să dau piept cu o situaţie complicată şi stresantă, cu nişte oameni care m-au dezamăgit, dintre care unul e cel care a inspirat prea multe dintre postările mele sau dacă e mai uşor să aleg varianta evitării, să las lucrurile să curgă fără să le mai forţez. După ce am încercat să-mi induc că sunt suficient de puternică să aleg prima variantă, mi-am dat seama că mi-aş complica viaţa şi mai mult decât mi-am complicat-o eu sau alţii. Şi atunci, într-o singură zi în care am gândit mai logic decât în toate zilele, am hotărât să las lucrurile aşa. Pentru că simt că n-o să se schimbe nimic şi de prea multe ori am fost eu cea care a făcut primul pas. Şi de fiecare dată a ieşit prost. Nu e varianta uşoară neapărat, dar e varianta sănătoasă. Să fii curajos nu e întotdeauna opţiunea care aduce alinare şi care rezolvă lucrurile, mai ales când există posibilitatea de-a fii rănit din nou.

Iubirea nu se scuză

Am recitit nişte lucruri pe care le-am scris cu ceva timp în urmă. Ceva din mine se încăpăţânează, inconştient poate, să rămână în trecut, deşi cu prima ocazie aş şterge sau cel puţin aş modifica tot ce-a fost.

Ce m-a surprins – şi rareori sunt surprinsă de propria persoană – a fost cât de mult mă învinuiam pentru că iubeam, cât de vinovată mă simţeam în faţa lui, de parcă sentimentele mele ar fi fost un păcat şi ferească Cerul! să nu care cumva să se supere pentru că am îndrăznit măcar să simt ceva. Privind înapoi, la cum s-a terminat şi la cât de mult mi-a dat sufletul peste cap, am renunţat la vină şi la negare. Doamne, cât am putut nega ce simţeam pentru că nu ştiam cum ar putea reacţiona sau de teamă că a doua zi ar putea să dispară. În final, a dispărut oricum, chiar dacă credeam eu că negând ce simt şi cerând mai puţin, o să rămână.

Niciodată n-o să mă mai scuz pentru că iubesc – în caz că mai există şanse să reuşesc să mai simt ceva – e cea mai mare trădare faţă de propria persoană, de propriul suflet. Chiar dacă e neîmpărtăşit, chiar dacă nu există şanse, sentimentele sunt reale, lacrimile sunt reale, zâmbetele sunt reale, strălucirea din ochi e reală. Regret acum că nu am fost mai curajoasă şi nu am luptat mai mult pentru ceea ce simţeam eu, alegând să „protejez” pe cineva căruia oricum nu-i păsa. Cât timp te sacrifici pe tine ca persoană şi îţi sacrifici trăirile, oare ce pretenţii să mai ai de la cei din jur…?