Lunatica ~ Heart Of A Lion

Broken heart broken dreams
No idea of what love means
A girl on the run with much hope left inside
Shes alone that night but the starlight guides
Her small steps on this road leading back to you

Shes a fighter burns brighter
The heart of a lion
And shes trying to get over you, my friend
Shes a dreamer, believer
Her faith doesn’t leave her
You’re no longer part of her life, oh no

No more fear no more lies
No more tears in her eyes
A new day has come with new chances in sight
Back on her feet again she’s made a brand new start
To explore the whole world and the secrets within

She’s a fighter burns brighter
The heart of a lion
And shes trying to get over you, my friend
She’s a dreamer, believer
Her faith doesn’t leave her
You’re no longer part of her life, oh no

Don’t you keep waiting!
You can’t hold her tight
She’s a leaf in the wind, she’s broken her chains

Shes a fighter burns brighter
The heart of a lion
And shes trying to get over you, my friend
She’s a dreamer, believer
Her faith doesn’t leave her
You’re no longer part of her life, oh no

Lucruri greu de găsit

Într-o discuţie am afirmat că îmi place să găsesc lucruri greu de găsit. Îmi place să fiu un mic detectiv virtual, care caută până în pânzele albe informaţii care altora le scapă. Vorba aia care spune că “Google e prietenul tău” nu e departe de adevăr pentru mine. Şi, în general, sunt destul de răbdătoare şi meticuloasă încât să caut ore întregi o singură foaie în 10 dosare sau, dacă aş avea motivaţia necesară, chiar şi acul în carul cu fân. Cu toate acestea, nu mă mai simt capabilă şi nici măcar motivată să caut ce e cu adevărat important şi greu de găsit: IUBIRE, PRIETENIE, CĂLDURĂ, SINCERITATE, SPERANŢĂ. Lucrurile care CONTEAZĂ! Micuţa “detectivă” care caută toate lucrurile –  în final - inutile, nu reuşeşte să găsească ceea ce e important pentru ea. Poate pentru că nu există certitudinea imediată că le-a găsit. Am crezut cândva că am găsit ceva preţios, ceva ce merita răbdarea mea şi timpul meu. De fiecare dată când pierd ceva ce contează, motivaţia mea şi dorinţa mea de-a mai căuta şi găsi ceva la fel de preţios sau incomparabil mai important, scade până aproape de dispariţie. Ciudat, nu?

It’s ok, I’m alright…

… just as long as you’re here. And you aren’t!

But I’m still ok, on the surface, the “outside” mask and that’s fine. Because, at the end of the day, no one really cares if I cry or I smile. Not even you! Because you’re just an illusion… my sweet and dear illusion.

Today’s obsession:

Someone just for me

Partea cea mai frumoasa si simbolica din anime’ul Chobits. A fost printre primele mele anime’uri urmarite si desi in mare parte e comedie, are niste idei superbe si filmuletul de mai sus prinde toata esenta povestii. Mi s-a parut foarte potrivit pentru ca multe dintre gandurile lui Chii le impartasesc si eu…

Dilema la care am găsit răspuns

Vă mai amintiţi dilema aceea la care nu găseam răspuns? M-am întrebat vreo 2 luni dacă e mai bine să dau piept cu o situaţie complicată şi stresantă, cu nişte oameni care m-au dezamăgit, dintre care unul e cel care a inspirat prea multe dintre postările mele sau dacă e mai uşor să aleg varianta evitării, să las lucrurile să curgă fără să le mai forţez. După ce am încercat să-mi induc că sunt suficient de puternică să aleg prima variantă, mi-am dat seama că mi-aş complica viaţa şi mai mult decât mi-am complicat-o eu sau alţii. Şi atunci, într-o singură zi în care am gândit mai logic decât în toate zilele, am hotărât să las lucrurile aşa. Pentru că simt că n-o să se schimbe nimic şi de prea multe ori am fost eu cea care a făcut primul pas. Şi de fiecare dată a ieşit prost. Nu e varianta uşoară neapărat, dar e varianta sănătoasă. Să fii curajos nu e întotdeauna opţiunea care aduce alinare şi care rezolvă lucrurile, mai ales când există posibilitatea de-a fii rănit din nou.

Iubirea nu se scuză

Am recitit nişte lucruri pe care le-am scris cu ceva timp în urmă. Ceva din mine se încăpăţânează, inconştient poate, să rămână în trecut, deşi cu prima ocazie aş şterge sau cel puţin aş modifica tot ce-a fost.

Ce m-a surprins – şi rareori sunt surprinsă de propria persoană – a fost cât de mult mă învinuiam pentru că iubeam, cât de vinovată mă simţeam în faţa lui, de parcă sentimentele mele ar fi fost un păcat şi ferească Cerul! să nu care cumva să se supere pentru că am îndrăznit măcar să simt ceva. Privind înapoi, la cum s-a terminat şi la cât de mult mi-a dat sufletul peste cap, am renunţat la vină şi la negare. Doamne, cât am putut nega ce simţeam pentru că nu ştiam cum ar putea reacţiona sau de teamă că a doua zi ar putea să dispară. În final, a dispărut oricum, chiar dacă credeam eu că negând ce simt şi cerând mai puţin, o să rămână.

Niciodată n-o să mă mai scuz pentru că iubesc – în caz că mai există şanse să reuşesc să mai simt ceva – e cea mai mare trădare faţă de propria persoană, de propriul suflet. Chiar dacă e neîmpărtăşit, chiar dacă nu există şanse, sentimentele sunt reale, lacrimile sunt reale, zâmbetele sunt reale, strălucirea din ochi e reală. Regret acum că nu am fost mai curajoasă şi nu am luptat mai mult pentru ceea ce simţeam eu, alegând să „protejez” pe cineva căruia oricum nu-i păsa. Cât timp te sacrifici pe tine ca persoană şi îţi sacrifici trăirile, oare ce pretenţii să mai ai de la cei din jur…?

Some things just hit me

Astăzi:

~am realizat cât de diferiţi sunt oamenii care au copiii de cei care n-au;
~am redescoperit sentimentul cumplit de-a nu aparţine unui loc;
~am avut trista revelaţie că, deşi îmi doresc ceva foarte mult, e foarte posibil să nu fiu potrivită să îl/o am…